Inceputuri …
Cred ca aveam cam 5 ani, e cea mai veche amintire a mea pe care inca o revad clar cu ochii mintii. Ma trezeam in fiecare noapte, au fost probabil zile la rand, si ii vedeam pe Isus si apostolii sai la capul patului, imbracati in haine albe, ca niste rochii lungi. Ma priveau tacuti cu o calmitate, blandete si liniste pe care mi-ar fi greu sa le descriu. Ceva unic. Am povestit celor din jur dar nu ma pricepeam sa spun exact cine sunt, am inteles asta mai tarziu. Oricum nu ma credea nimeni. Tot asa nu m-au crezut nici mai tarziu, dupa ce mai crescusem putin, cand le spuneam plangand si in spaimantata ca la geam tot apare o silueta neplacuta si agresiva, pe care eu o asociam cu Necuratul.
Apoi am tacut, nu am mai povestit nimic, pana prin clasa a II-a cred, cand am inceput sa ma trezesc noaptea cu niste prezente straine in camera mea. Doua siluete umanoide, de culoare gri, privindu-ma tacute, pareau o femeie si un barbat, dar cred ca era doar perceptia mea caci nu pareau nici femeie nici barbat. Nu voiau nimic, nu cereau nimic, doar ma priveau de parca eram parte dintr-un studiu despre rasa umana. Nu intelegeam de ce eu, ce trebuia sa fac sa le alung sau daca trebuia sa le aung in vreun fel. Imi era tare frica, plangeam dupa fiecare asemenea vizita, povesteam alor mei dar evidend nu ma credea nimeni, imi tot spuneau ca nu e nimeni in casa, ca totul e doar in imaginatia mea. Pana intr-o noapte cand am visat un preot caruia am inceput sa ii povestesc experienta mea cu cei doi vizitatori si de atunci nu au mai aparut. Nu am inteles nici de ce venisera si nici de ce au plecat asa brusc, dar mi-a fost suficient ca sa ma intorc mereu si mereu catre Dumnezeu pentru ajutor, stiind ca El nu imi spune ca mi se pare, ca e doar imaginatia mea, ci doar ma apara mereu de orice.
Altadata, era sambata mortilor si m-am dus la cimitir cu matusa mamei, bunica mea care m-a crescut era acasa pe moarte. La cimitir, la mormantul bunicului meu (sotul bunicii care era acasa pe moarte) mi-a aparut dintr-odata, da, m-am simtit invaluita intr-o lumina calda si blanda cum nu mai simtisem vreodata si a aparut el, asa cum il stiam eu inainte sa moara. Mi-a transmis cateva mesaje si pentru mama si pentru tata, apoi mi-a zis ca bunica nu va muri, sa stau linistita, dar sa avem grija de tata. Cand am revenit acasa de la cimitir, bunica mergea prin casa fara sprijin de parca era alt om. Insa dupa vreo jumatate de an, a plecat bunica, iar dupa ea la fix o luna, a plecat si tata…Sa mai zica cineva ca e doar imaginatia mea! Bine, cu tata inca mai tin legatura, stiu unde e, ne ajutam reciproc, simt asta adesea. Bunica draga de ea s-a mai intors in visele mele cu diverse mesaje, cel mai interesant a fost la 7 ani dupa plecarea ei si mi-a povestit cum i-a fost: greu, tare greu, noroaie, frig, intuneric, si zicea ca abia trecuse de primul nivel. Cu siguranta calatoria dupa fiecare moarte fizica e diferita pentru fiecare, asa ma gandesc eu.
Si au urmat tot felul de alte asemenea experiente pe care am invatat sa le accept, sa nu ma mai speri, dar sa le tin pentru mine, ca sa nu mi se mai spuna ca e doar imaginatia mea.
Anii au trecut, am discutat cu preoti, am citit, am fost la cursuri, am facut tot felul de initieri, am practicat Theta Healing, Reiki, shamanism, am citit despre maestri inaltati, despre tot felul de abordari si tehnici, ca sa inteleg, ca sa fac pace cu intunericul. Si am reusit atunci cand am inteles ca de fapt intunericul e in noi, isi imparte spatiul cu lumina din noi, ca nu frica ne ridica, ci cunoasterea si acceptarea a ceea ce este, exact asa cum este.
